Ştefan cel Mare — fondator istoriografiei moldoveneşti


Prin politica sa de consolidare a Statului Moldovenesc, de afirmare a neatîrnării lui în contextul european, prin faptele sale de arme Ştefan cel Mare a determinat apariţia literaturii istorice moldoveneşti în limba slavonă.

Laolaltă cu legendele etnogenetice, cu creaţiile norodnice de evocare istorică, inscripţiile votive, însemnările pe marginile unor manuscrise religioase, pisaniile pe pereţii unor biserici, anumite scrisori, instrucţiuni voievodale, apoi primele scrieri cu caracter cronografic, păstrează pînă în zilele noastre mărturii despre situaţia etnică din perioadele respective pe un teritoriu cu hotare stabilite şi recunoscute. Ştirile despre viaţa şi faptele, despre activitatea domnitorilor, boierilor mari, ierarhilor, uneori şi despre îndeletnicirile pămîntenilor moldoveni (земляны молдавские), „constituie elemente caracteristice ale culturii naţionale moldoveneşti medievale”.

Astfel de aspecte extrem de importante pentru istoria devenirii şi afirmării poporului moldovenesc precum constituirea etnosului moldovenesc, statornicirea Statului Moldovenesc, evidenţierea şi individualizarea moldovenilor în lumea răsăriteană neolatină sînt oglindite pe larg, multilateral şi convingător în Letopisania moldo-slavonă.

Este cu neputinţă a demonstra şi a fundamenta apariţia etnonimului moldoveni (din secolul XIII), istoria afirmării şi continuităţii de-a lungul a 700 de ani a comunităţii etnice moldoveneşti şi a Statului Moldovenesc (din sec. XIV), ignorînd dispreţuitor, cum se face pînă astăzi, primele noastre istorii — Letopiseţele moldo-slavone scrise în veacul al XV-lea.

Printre primele monumente istorice moldoveneşti scrise în perioada de pînă la Ştefan cel Mare este Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, început la 1407, avînd titlul complet Aici se pomenesc binecinstitorii domnitori ai Ţării Moldovlahiei, care sînt ei — „formă originală nu atît a evenimentelor cît a istoriei eroilor Moldovei” (E.Russev).

Ştefan cel Mare
Ştefan cel Mare

În ultimul pătrar al veacului XV se scriu din porunca şi sub supravegherea lui Ştefan al III-lea cel Mare la curtea Moldovei primele istorii ale Moldovei — letopiseţele moldo-slavone, lucrări în veşmînt slavon, dar moldoveneşti după conţinut.

Cronografia oficială — ştefaniană, moldo — slavonă cuprinde prin operele ei istoria Moldovei de la descălecarea legendară a lui Dragoş (1352 ?), din 1359 pînă la 1590 — limita cronologică a Cronicii murale de la Suceava.

Letopiseţele domneşti moldo-slavone (ale lui Macarie (1504 — 1551), Eftimie (1541 — 1554), Azarie (1551 — 1574), preiau descrierea evenimentelor de la sfîrşitul domniei lui Ştefan cel Mare (1504). Astfel letopiseţele moldo-slavone acoperă istoria Moldovei din prima jumătate a veacului al XIV-lea pînă la 1590.

Cronicile moldoveneşti în limba slavonă, reflectînd apariţia şi statornicirea comunităţii etnice moldoveneşti, consolidarea şi afirmarea în contextul european a Statului Moldovenesc medieval, consemnează procesul îndelungat de coagulare a etnosului moldovenesc — rezultat al unor multiseculare migraţiuni multidirecţionale şi eterogene, al unei originale simbioze etnoculturale şi sociale, definitivate în arealul Carpato-Nistrean.

Letopiseţele cu destinaţie externă: Cronica moldo-germană (1457 — 1499), Cronica moldo-rusă (1359 — 1504), Cronica moldo-polonă (1352 — 1564) au fost elaborate şi răspîndite cu scopul de a oferi altor popoare şi suveranilor acestora ştiri despre Statul Moldovenesc, unde se află, ce fel de popor locuieşte aici, de ce origine, ce voievozi/regi are, ce fapte au săvîrşit… Afirmarea Statului Moldovenesc în circuitul politic european, consolidarea sistemului existent de administrare, centralizarea puterii de stat, autoritatea în ascensiune a domnitorului au contribuit la statornicirea în istorie şi în mediul internaţional a însemnelor fundamentale etnounificatoare pe plan intern şi etnodeosebitoare pe plan extern: Moldova, moldoveni. Despre aceasta mărturisesc în mod grăitor şi cu evidenţă de acum titlurile primelor istorii scrise ale Moldovei:

1. Letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, 1359 — 1507 (Letopiseţul anonim al Moldovei);

2. Cronica scrisă pe scurt a lui Ştefan, din mila lui Dumnezeu, voievod al Ţărilor Moldovei şi Valahiei, 1457 — 1499 (Cronica moldo-germană);

3. Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, 1359 — 1526 (Letopiseţul de la Putna, versiunea I);

4. Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, 1359 — 1518 (Letopiseţul de la Putna, versiunea II);

5. Cronica scurtă a Moldovei, 1359 — 1451;

6. Povestire pe scurt despre domnii Moldoveide cînd s-a început Ţara Moldovei,1359 — 1504 (Cronica moldo-rusă);

7. Cronica murală de la Suceava, 1574 — 1590;

8. Cronica de la facerea lumii… 1359 de ani. De atunci, cu voia lui Dumnezeu, s-a început Ţara Moldovei, 1359 — 1512 (Cronica moldo-sîrbă);

9.Descrierea cronicii despre Ţara Moldovei şi despre domnii ei, cum au venit moldovenii în Ţara Moldovei, 1352 ‒ 1564 (Cronica moldo-polonă);

10. Pisania de la biserica sf.Arhangheli din Războieni, 1496.

Prima cu adevărat istorie scrisă a Moldovei este Letopiseţul de cînd prin vrerea lui Dumnezeu începutu-s-a Ţara Moldovei (1359 ‒ 1507), numit convenţional Letopiseţul anonim al Moldovei (numit cîndva „de la Bistriţa”). Scris la curtea şi sub nemijlocita observare a lui Ştefan cel Mare, letopiseţul are un netăgăduit caracter oficial şi cu tot temeiul poate fi apreciat ca aparţinînd domnului. Amploarea, precizia şi caracterul oficial al informaţiei vădeşte faptul că Letopiseţul anonim al Moldovei este prototipul istoriografiei oficiale moldo-slavone de la răscrucea veacurilor XV ‒ XVI, monument care pune bazele genului cronicăresc în Moldova medievală.

Cea mai condensată în informaţii etnice moldoveneşti rămîne Cronica moldo-polonă, realitate ce se vede şi în titlul ei desfăşurat: Izvodul cronicii despre Ţara Moldovei şi domnii ei, cum au venit moldovenii în Ţara Moldovei pentru întîiaşi dată şi cine a fost primul lor gospodar ori voievod de la anul întîi al facerii lumii 6860, de la naşterea lui Dumnezeu 1352 (Traducere E.Russev).

În paginile ei se reflectă pe larg tabloul etnonimic (şi toponimic) al Moldovei din acea perioadă. Se relatează pe larg despre Ţara Moldovei, despre aceea cum „moldovenii prima dată au venit în Ţara Moldovei, la apa Moldova, unde Dragoş i-a aşezat pe moldovenii ungureni”, despre „Belgorodul moldovenesc” (Cetatea Albă); cînd „moldovenii au început a plăti tribut turcilor”, cînd „a venit Mateiaş, regele Ungariei, la oraşul moldovenesc Baia”; despre „lupta la Pîrîul Alb în Ţara Moldovei”; cum „Petru, voievodul moldovenilor, i-a zdrobit pe tătari la Ştefăneşti”; cum pe vremea domniei lui Lăcustă „moldovenii mai n-au dat jumătate din pămînturile lor”… Se descrie pe larg cum la 1552 „Sigismund August, regele polon, l-a pus voievod în Moldova pe Alexandru, tot de neam moldovenesc, iar pe Joldea moldovenii l-au prins şi i-au tăiat nasul…”

Istoriografia veche moldovenească, primele încercări de investigaţii etnologice de acum în perioada elaborării lor au devenit cunoscute în diferite ţări din Europa (Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă), dar şi în Rusia. Prima istorie etnică moldovenească este cuprinsă în Сказание вкратце о молдавских господарех отколе начася Молдовская Земля в лето 6867 (1359); în limba moldovenească: Povestire pe scurt despre domnii/gospodarii moldoveni de cînd s-a început Ţara Moldovei în anul 1359.

Numită convenţional Cronica moldo-rusă, ea, în original, e o anexă din culegerea rusească Воскресенская летопись. Prima parte a Cronicii moldo-ruse redă legenda eponimică despre provenienţa moldovenilor şi muntenilor/ valahilor din fraţii pravoslavnici Vlahata şi Roman.

Indiferent de cine ar fi scrisă ‒ de un moldovan sau de un rus ‒ această cronică demonstrează că tradiţia orală, bazată pe fapte reale, despre căile diferite de evoluţie a urmaşilor celor doi fraţi, era de acum în veacurile medii cunoscută în circuitul istoriografic european şi slav, reflectînd o realitate istorică etnogenetică şi culturală: existenţa Statului Moldova şi a moldovenilor.

Urmează letopiseţele moldo-slavone postştefaniene, numite domneşti sau boiereşti:

11. Letopiseţul lui Macarie, 1504 ‒ 1551;

12. Letopiseţul lui Eftimie, 1541 ‒ 1554;

13. Letopiseţul lui Azarie, 1551 ‒ 1574.

Este cu neputinţă de explicat, din punct de vedere ştiinţific, de ce politicienii, istoricii şi filologii romîni declară că aceste creaţii ale autorilor moldoveni despre ţarii (domnitorii) Moldovei, despre boierii moldoveni, despre Ţara Moldovei, despre schiptrul Moldovei, scrise la curtea domnească a Moldovei şi la mănăstirile moldoveneşti, de egumeni moldoveni la îndrumarea arhiereilor moldoveni şi la comanda suveranilor moldoveni, descriind biruinţele armelor moldoveneşti, faptele de arme ale oştenilor moldoveni (молдавскых воех) şi ale comandanţilor moldoveni, soarta pămîntenilor moldoveni (молдавскых жителей), înveşnicind cuprinsul Moldovei cu rîurile moldoveneşti, cu oraşele moldoveneşti, cetăţile moldoveneşti ar fi, cică, „cronici romîne”. Doar se ştie bine că „Istoriografia slavonă a statului feudal Valahia a fost acefală (= fără cap); nici o cronică internă nu a păstrat istoria acestei ţări în veacurile XIV ‒ XV” (P.Panaitescu, 1964).

Prin astfel de subterfugii, ce n-au nimic comun cu ştiinţa, prin astfel de „şmecherii romîneşti” se fac încercări de a denatura nu numai mesajul moldovenesc al primelor istorii ale Moldovei, ci şi orientarea politico-ideologică a Statului Moldovenesc medieval.

Prin astfel de trucuri se depun eforturi disperate pentru a imprima comunităţii etnice moldoveneşti, statalităţii moldoveneşti caracteristici etnice şi politice valahe. Pe astfel de căi şi prin astfel de mijloace dubioase istoriografia vecină încearcă să se căpătuiască, ciupind de ici-colea creaţii făurite de alte popoare.

Cronicile moldo-slavone oficiale din epoca ştefaniană (ultimele decenii ale secolului al XV-lea ‒ începutul veacului al XVI-lea), Pisania de la Războieni (1496), cronicile domneşti: Letopiseţul lui Macarie, Letopiseţul lui Eftimie, Letopiseţul lui Azarie ‒ creaţii de pionierat în cultura moldovenească istorică scrisă ‒ constituie temelia istoriografiei moldoveneşti. Prin ele s-au afirmat în circuitul etnic şi politic european comunitatea etnică moldovenească ‒ moldoveni şi statul lor ‒ Moldova.

Atunci cînd încercăm să scriem despre o niscaiva „comunitate culturală”, ar fi inteligent şi creştineşte să ştim despre existenţa ‒ unică, despre valoarea excepţională în Europa în acea epocă a acestui tezaur etnocultural şi istoriografic moldovenesc: Letopiseţele moldoveneşti în limba slavonă.

Vasile Stați

terramoldaviae.wordpress.com